INTERVIUL  acordat de către Prof. dr. Dumitru Constantin-Dulcan, Ancăi  Lăpușneanu

 

A.L.  :  Stimate domn profesor, care au fost motivațiile de a aborda cercetarea creierului și a  acțiunii exercitate de gândire asupra organismului și, extinzând, la nivel cosmic.

D.C.  :   Opțiunea de a mă ocupa de studiul creierului a fost decisă în momentul când mi-am ales specialitatea medicală. Reușind la concursul de rezidențiat, care pe atunci se numea concurs de secundariat, am avut de ales între medicina internă și neurologie. Între medici se spune în glumă că fiecare dintre noi vedem lumea prin prisma specialității pe care o avem. Eu am preferat atunci s-o văd prin creier și nu regret, pentru că altfel nu aș fi scris Inteligența materiei și nu aș fi îndrăznit să descriu nivelurile inteligenței la nivel de univers, contribuție pe care o consider a fi una dintre cele mai originale pe care le-am avut.

A.L.  : Ce reprezintă premiile obținute pe plan național și internațional pentru dv?

D.C. : Premiile obținute de mine au o valoare pur simbolică, morală. Constituie o confirmare și, fără îndoială, un stimul al activității mele profesionale și creative. Cu toții avem nevoie de confirmarea a ceea ce facem din partea semenilor noștri. Istoria științei ne vorbește despre mulți creatori care nu au fost recunoscuți în timpul vieții lor și ca urmare unii s-au sinucis, alții au murit cu un sentiment de mare tristețe. Hypatia și Giordano Bruno au plătit cu viața pentru idei care acum sunt nu doar acceptate, ci de ordinul evidenței comune. Știm de asemenea soarta lui Galileo obligat de inchiziție să abjure în genunchi. Se spune că ridicându-se a murmurat : „E pur si muove” (Și totuși se mișcă, referindu-se la Pământ).

                   Aș da un exemplu foarte aproape de noi și foarte bine cunoscut de mine : Victor Săhleanu. Era un medic cu o largă deschidere spre foarte multe domenii de cunoaștere –  endocrinologie, matematică, filosofie, eseistică etc. Cărțile sale de istorie a științei, de sinteze ale unor concepte noi din știința contemporană, scrise cu geniu și o absolută originalitate, le așteptam cu o mare înfrigurare. L-am avut ca pacient. A murit cu o profundă tristețe că nu a fost recunoscut de Academie.

A.L. : Când a fost creierul cel mai bun prieten al dv. ? Dar cel mai aprig dușman?

D.C. : Hm ! Grea întrebare, dar și nostimă.

Am avut o adolescență foarte învolburată, avântată și pasională. Cred că  în clipa în care am trăit, la 16 ani, prima iubire, am avut cel mai puternic imbold să învăț și simțeam realmente că mintea îmi briază. Voiam ca iubirea să fie un real imbold pentru a învăța și nu obstacol cum se întâmplă în multe alte cazuri.

Un al doilea moment l-am avut în jurul vârstei de 33 de ani. Se întâmplă rar în viață să simți că mintea îți este invadată de dorința imperioasă de a scrie, de a face o sinteză a cunoașterii omenești care s-a și concretizat prin Inteligența materiei, de a crea tu însuți noi direcții de cercetare științifică. Îmi spuneam atunci că dacă nu aș fi obligat să-mi consum o mare parte din timp pentru a-mi asigura existența, fiind bine știut că nu tot ceea ce trebuie să facem în viață corespunde și pasiunilor noastre, aș fi fost capabil să scriu, vorbind metaforic desigur, o bibliotecă de cărți. Din nefericire, evenimentele din 1982 cu atitudinea ostilă  împotriva intelectualilor, mi-a blocat pentru lungă vreme dispoziția de a mai scrie.

Momente dificile ? Cred că au fost acelea în care m-a dominat emoția. Uneori emoția poate estompa intelectul. Știind acest aspect al minții noastre, în examinarea studenților îl am mereu în vedere.

A.L. : Cartea Inteligența materiei a avut un mare succes de public. Cum vă explicați ? Sunt românii foarte dornici de informare științifică ?

D.C. : Da, avem foarte mulți oameni doritori să știe, să se informeze la modul general ca și în știință.

                   Sunt mai mulți factori care explică succesul acestei cărți.

Mai întâi, la vremea apariției, în 1981, era o absolută noutate științifică, prezentată într-o formă eseistică, accesibilă unui public larg.

Sintagma de „inteligență a materiei” era incitantă pentru toată lumea. Are materia o inteligență ? Este doar o metaforă sau o realitate ? Știința admite existența inteligenței în evoluția materiei, dar numai ca efect al evoluției și nu ca o cauza acesteia, așa cum am descris-o eu. Succesul cărții în epocă a fost imens. O primă ediție de 10.000 de exemplare s-a epuizat imediat. O a doua ediție s-a epuizat de asemenea în foarte scurt timp. S-a bucurat de numeroase cronici, a stârnit interes, de la oamenii de știință până la teologi. Am avut de asemenea numeroase solicitări de întâlnire cu publicul. Îmi amintesc în mod deosebit de insistența studenților de la filozofie de a avea discuții cu mine.

Luna de miere a cărții s-a terminat în toamna lui 1982 când s-a declanșat campania antiintelectuală, fiind luată în vizor inclusiv această carte.

Mă întrebați de ce acest mare succes, cu ecouri încă și acum, după mai mult de 30 de ani.  Pentru că o astfel de analiză asupra Universului de la prima undă de lumină până la complexitatea lumii actuale încă nu se scrisese nicăieri și nici astăzi nu știu să existe. Mă refer la o sinteză unitară, într-un singur volum, pentru că abordări sintetice pe diverse domenii sunt, fără îndoială, numeroase.

Privind retrospectiv, realizez că „Inteligența materiei” a descris universul fizic care îi corespunde corpului nostru fizic, iar în cartea „Mintea de dincolo” am descris universul spiritual, care corespunde entității noastre spirituale. Știm astăzi, grație științelor de ultimă oră, că trăim concomitent în cele două universuri  –  fizic și spiritual, așa după cum și suntem  –  un corp fizic, condiționat de dimensiunea terestră și un altul spiritual  –  non-fizic, non-gravitațional, din care venim și în care ne întoarcem.

A.L.:  Ce înseamnă Sărbătorile Paștelui pentru dumneavoastră?

D.C. : Sărbătoarea Paștelui este cea mai mare sărbătoare creștină. Îmi   amintesc  cu câtă bucurie și fervoare se pregătea mama pentru acest moment. Totul era reînnoit, de la hainele cu care mergea la biserică, până la curățenia casei,  văruirea pomilor și gardurilor înconjurătoare. Cum uneori data Paștelui coincidea și cu înflorirea pomilor – atmosfera era de o pioasă și înălțătoare frumusețe.

Pentru mine ca om de cunoaștere științifică, Paștele a însemnat și Lumina Sacră pe care am văzut-o în anul 2000, la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. Miracolul acelei Lumini este extraordinar. Culoarea albă, absența efectului de ardere în primele secunde de la ieșirea din Mormânt  –  motiv pentru care oamenii o luau în mâini și o aplicau pe față, aprinderea instantanee a câtorva candele și lumânări din incinta bisericii, constatarea că acea Lumină a venit din Înălțimi direct pe lespedea Mormântului lui Iisus, părea ca Divinitatea să ne spună tuturor : „Iată, acesta este Fiul meu care pentru voi s-a sacrificat.”

În opinia mea, Paștele ar trebui să fie nu doar un moment de a petrece și de întâlnire sărbătorească a familiei, rudelor și prietenilor, ci și un moment de meditație, de analiză retrospectivă a ceea ce am reușit să respectăm din ceea ce Iisus ne-a lăsat ca învățătură. Doar dacă două deziderate am fi respectat  –  acela al iubirii sau acceptării tuturor semenilor noștri și acel al iertării, în mod cert lumea ar fi avut acum un avans în civilizație de 2000 de ani.

Permiteți-mi, acum în prag de sărbători pascale, să doresc tuturor coreligionarilor noștri, lumină, pace și armonie în suflete.

Și încă ceva : din criza spirituală în care se află întreaga omenire, doar Dumnezeu ne mai poate salva de la autodistrugere. Și nu ni se cere decât să-l avem mereu în gândurile noastre și să-l implorăm.

Este în Legea Sa ca liberul arbitru să ne fie respectat. Cel puțin în anumite limite.

                  Prof. dr. Dumitru Constantin- Dulcan ( aprilie 2016, interviu publicat în revista ”Diamant”)